Dialog cu maica Semfora Gafton, proinstareţa Mănăstirii „Sfânta Maria“ de la Techirghiol

„Fără chemare nu este cu putinţă călugăria“

Cine a intrat măcar o dată în chilia maicii Semfora nu va uita niciodată dulceaţa de cireşe amare şi cafeaua aburindă, cu care măicuţa îşi întâmpină oaspeţii. După care începe să povestească, aşa cum numai ea ştie, despre zile frumoase, despre clipe de tristeţe, despre amintirile din lume sau despre trăirile monastice.

Îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de mitropoliţii Antonie şi Nestor, care i-au fost colegi de facultate, dar şi de bucuria de a-l fi avut îndrumător de licenţă pe părintele Dumitru Stăniloae. Pretutindeni în viaţă, de la copilul rebel, până la temeinicia neîncetatei rugăciuni, de la iniţierea în călugărie, până la desăvârşita înţelepciune de proinstareţă, totul a fost ascultare. Iar despre obştea de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, maica repetă la nesfârşit: „Am avut copii buni!”

Se spune că această chemare spre viaţa monastică nu are vârstă, pe unii îi stăpâneşte din copilărie, pe alţii îi arde aproape de capătul vieţii. Vă mai amintiţi cum aţi descoperit drumul spre monahism şi ce trăiri v-au marcat pentru tot restul vieţii?

La mine s-a-ntâmplat totul încă din fragedă pruncie. Copil fiind, am avut o personalitate foarte puternică, iar ceea ce spuneam eu era aproape întotdeauna literă de lege. Unii puneau asta pe seama faptului că am fost singură la părinţi, dar nu poate fi vorba de răsfăţ sau altceva de genul acesta, atâta vreme cât am primit o educaţie sănătoasă, iar părinţii mei erau pe cât de simpli, pe atât de riguroşi când venea vorba de educaţie. În sudul Basarabiei, acolo unde eu am copilărit, oamenii erau profund religioşi şi începând de la orele de religie, până la slujbele de duminică, totul se făcea cu multă seriozitate, iar eu eram foarte atrasă de biserică. Atunci când ajungeam acasă, lucrurile aveau să se schimbe. Mă copleşea dintr-o dată singurătatea şi mă ascundeam printre salcâmii de pe răzor, iar când mă găsea unul din părinţi, îi spuneam că am venit să vorbesc cu Dumnezeu. Nu vă spun cum mă comportam atunci când trebuia să mergem undeva. Mama, sărmana, mă îmbrăca întotdeauna cu rochiţe curate, dar era suficient un moment de neatenţie din partea ei şi mă umpleam de ţărână din cap până-n picioare. Sigur o să vă amuze asta, dar haideţi să vă povestesc ceva şi mai ciudat, zic eu, mai ales pentru o fetiţă, cum eram eu atunci: întotdeauna păpuşile mele sfârşeau prin a fi înmormântate. Şi asta nu e tot! Îmi legam un prosop după gât, imaginându-mi-l ca pe un patrafir şi bălmăjeam un fel de slujbă, care se finaliza cu îngroparea păpuşii respective, într-o groapă în miniatură, dar care întotdeauna avea şi o cruce înfiptă în pământ. Nu ştiu ce să zic, cred mai de grabă într-o înclinaţie profund religioasă, pe care încă din copilărie am avut-o.

Dacă felul de a fi al unui copil implică atâtea valenţe comportamentale, mă-ntreb cum aţi reuşit până la urmă să găsiţi calea. Cum a putut copilul acela nonconformist să găsească drumul spre ceea ce îşi dorea? În sânul familiei, al comunităţii sau, pur şi simplu, într-o toală izolare de lume?

Cum vă spuneam, singurătatea era definitorie pentru mine, indiferent de trecerea anilor. Rătăceam ore în şir pe malul Dunării şi când mă convingeam eu că sunt singură cu adevărat, mă aşezam pe o piatră şi, cu privirea pierdută în undele apei, dădeam frâu liber dorinţei de a repeta cântările de la strană. Vă rog să mă credeţi că în momentul în care apusul soarelui se pierdea printre valuri, simţeam pur şi simplu mângâierea lui Dumnezeu, venită parcă în semn de răsplată peste privirea mea, dornică de rugăciune. Îmbinarea aceea de veghe şi cântare îmi dădea senzaţia unei clipe, pe care o doream a nu se mai termina niciodată. Şi nici nu s-a terminat, pentru că şi astăzi, când sunt la strană, simt că aici este locul meu dintotdeauna. Şi acum, ca şi atunci, cânt cu toată fiinţa mea întru slava lui Dumnezeu. A! Şi mai era un soi de singurătate, nici nu ştiu cum aş putea să o definesc. De când mă ştiu, am iubit locurile înalte. Tot în copilărie, mă urcam pe garduri şi mă rugam, gândind că-n felul acesta, rugăciunea mea va fi auzită mai lesne în ceruri. Trăiam permanent cu sentimentul că va veni o zi în care Bunul Dumnezeu va rândui astfel lucrurile, încât să pot rosti fie şi o singură rugăciune, în pustiul din vârful cel mai înalt de munte, acolo unde se zice că puterea rugăciunii este desăvârşită.

Dacă ar fi să definiţi un traiect al urcuşului dumneavoastră monastic, cum s-ar contura acesta, între dorinţa de a trăi monahismul, în pofida vicisitudinilor vremii, şi desăvârşirea spirituală, care vă aducea în preajma unor teologi de renume?

Ştiţi şi dumneavoastră ce mănăstiri minunate avem noi în Dobrogea, şi-atunci ne mai întrebăm de ce ne atrage viaţa monahală? Aşa cum vă spuneam, fără chemare nu este cu putinţă călugăria. Eu eram mic copil când am început să merg pe la mănăstiri şi n-am să uit niciodată ce m-a marcat în privinţa orientării mele de mai târziu. Un avvă foarte bătrân de la o mănăstire dobrogeană mi-a spus într-o bună zi: „Fetiţo, ţi s-a aprins candela călugăriei în piept!”. Şi aprinsă a rămas pentru veşnicie! La 22 de ani am intrat la Mănăstirea Poiana Mărului, dar abia când eram în anul III la Facultatea de Teologie am fost tunsă în monahism. Frumuseţea monahismului abia de acum avea să înceapă să se vadă, să nu mai vorbim de anii de studenţie în care am avut colegi de excepţie: Antonie Plămădeală, fostul mitropolit al Ardealului; Nestor Vornicescu, fostul mitropolit al Olteniei; IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, iar la licenţă l-am avut îndrumător pe părintele Dumitru Stăniloae. Eheeei (oftează), de-aici a început greul, pentru că în 1960 am fost alungate cu Decretul 410 din mănăstire şi a trebuit să lucrez ca necalificată, iar mai târziu contabilă la Galaţi la Episcopie, până în iarna lui 1967, când am fost reprimită la Mănăstirea Argeşului, ca ghid. Nimic nu se poate compara cu bucuria fără margini cu care am regăsit viaţa de rugăciune şi de trăire întru Hristos. La numai un an m-au numit stareţă la Mănăstirea „Sfânta Maria” de la Techirghiol şi de aici n-am mai plecat niciodată.

Cum erau primele ascultări pe care le-aţi deprins în vieţuirea monahală şi cum vedeţi viaţa de obşte din perspectiva de proinstareţă?

Primul gând pe care l-am avut imediat ce am început să pun bună rânduială în mănăstire a fost acela de a nu o dezamăgi pe cea care mi-a fost model în viaţa monastică, şi anume maica Varvara Grigorescu de la Mănăstirea Răteşti. De la ea am învăţat că nu poţi păstra o obşte desăvârşită decât dacă împărtăşeşti deopotrivă bune şi rele cu toate maicile din mănăstire, decât dacă le eşti alături tot timpul, atât la rugăciune, cât şi la toate celelalte ascultări. Unele au venit, altele au plecat, dar cele care au avut chemare cu adevărat pentru călugărie au rămas până astăzi împreună. Eu le-am considerat întotdeauna familia mea duhovnicească sau, aşa cum îmi place mie să spun, „am avut copii buni!”. De când sunt proinstareţă mi-am regăsit singurătatea în meditaţie şi rugăciune. Maicile îmi sunt în permanenţă în preajmă, dar vine o vârstă când trebuie să pui mare preţ pentru a afla calea spre mântuire şi-atunci preocuparea de căpătâi a fiecăruia dintre noi trebuie să devină neîncetata rugăciune.

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s