Sfântul Paisie de la Neamţ

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi, 15 noiembrie 2012, pe Sfântul Paisie de la Neamţ.

Copilăria şi adolescenţa Sfântului Paisie de la Neamţ

‘Toate ale noastre erau pline de săltări, pline de duhovnicească bucurie şi de inimă bună încunjurate, iar acum toate acelea s-au întors întru nemângăiată măhniciune şi plângere. Pentru ce oare? Pentră că ne-am păgubit şi de niscareva lucruri lumeşti? Oare de bani oarecare? Oare de moşii? Ba nu nicidecum. Ci de o comoară nepreţuită, de un odor ca acela, de carele toată lumea nu-i era vrednică, de luminătorul nostru cel strălucit şi, în scurt, de preamilostivul şi bunul părinte, păstorul şi dupre Dumnezeu povăţuitorul.’ (1 Dascălul Isaac, originar se pare chiar din părţile Neamţului, a fost un ucenic apropiat al stareţului Paisie, prieten şi secretar al acestuia. Cuvântul său solemn rostit la înmormântarea lui Paisie Velicikovski s-a păstrat în manuscris (ms. românesc BAR 1860, file: 32-60) şi a fost editat de preot dr. Paul Mihail în completarea cronicii ultimelor zile şi îngropării stareţului Paisie. Vezi: ‘În legătură cu participarea Episcopului Veniamin Costachi la înmormântarea stareţului Paisie de la Neamţu’, Biserica Ortodoxă Română, 105 (1987), nr. 3-4, p. 109-116).

Aşa îşi începea Isaac Dascălul cuvântul de îngropare, într-o zi de sâmbătă, 15 noiembrie 1794, zi în care ucenicii călugări, mirenii şi întreaga lume ortodoxă se despărţeau de stareţul Paisie de la Neamţ. La peste două veacuri de la această scenă, stareţul Paisie reprezintă încă un reper în Ortodoxie, un model al desăvârşirii umane şi un paradox pentru cărturari. Moştenirea transmisă ucenicilor săi şi lumii întregi îmbrăţişează deopotrivă ‘toate lucrurile acestea din lumea aceasta’, căci ea se adresează inimii, prin practica de rugăciune isihastă, minţii prin numeroasele manuscrise, precum şi întregii firi omeneşti prin bucuria de viaţă cuprinsă în învăţătura sa.

Poltava. Început de drum

Pelerinajul pământesc al stareţului Paisie a început în 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina. Punct al rivalităţii politice dintre Rusia şi Polonia, Ucraina îşi hrănea de veacuri cu sânge visul de existenţă suverană. Strivită însă între două lumi gigantice, ORTODOXIA ŢARISTĂ şi CATOLICISMUL POLON, ea avea să devină parte când a Uniunii Polono-Lituaniene, când a Imperiului Rus, mult timp fără putinţa de a-şi găsi un drum propriu.

Visul de libertate a născut eroi care s-au distins în lupta fie împotriva Poloniei, fie a Rusiei. Asfel, în 1648, hatmanul BOGDAN HMELNIŢKI conducea cea mai mare răscoală căzăcească împotriva regelui polon IOAN al II-lea CAZIMIR.

În timpul marelui Război Nordic (1700-1721), dus de Rusia împotriva suedezilor pentru deschiderea la Marea Baltică, hatmanul IVAN MAZEPA trecea de partea suedezilor, sperând ca victoria acestora asupra ruşilor să însemne pentru ucraineni libertatea. PETRU CEL MARE obţine însă o răsunătoare victorie asupra regelui suedez CAROL AL XII-LEA (27 iunie 1709), chiar la Poltava, iar Ucraina, întocmai ca un nod gordian, sfârşeşte prin a fi tăiată de sabia tratatelor politice. Veacul al XVIII-lea o înscrie astfel pe hartă ca teritoriu al Rusiei, incluzând partea de pe malul stâng al Niprului – HATMANATUL CAZAC, dar şi al Poloniei, care îşi păstra partea apuseană, Galiţia. Cu o astfel de soartă, Ucraina părea destinată să nască generaţii întregi de pribegi. Ei vor fugi necontenit din calea pretenţiilor teritoriale ţariste, dar mai cu seamă de focul catolicizării cu de-a sila, impusă de polonezi prin tăişul săbiei.

Printre aceşti pribegi avea să se numere puţin mai târziu şi cel care la sfârşitul Marelui Război Nordic, în 1722, vedea lumina zilei, în preajmă de Crăciun, la POLTAVA.

Al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai familiei, PETRU VELICIKOVSKI, s-a născut din părinţi cu o profundă aplecare spre viaţa religioasă. Tatăl său, IOAN VELICIKOVSKI, protopop al Poltavei, era deja a treia generaţie de preoţi în familie (după SIMEON şi LUCA VELICIKOVSKI, străbunicul şi bunicul după tată ai lui PETRU), în timp ce mama sa, IRINA, coborâtoare din familia de evrei botezaţi MANDENKO, se călugăreşte spre apusul vieţii, devenind monahia IULIANA. La vârsta de doar patru ani, PETRU îşi pierde tatăl, rămânând, împreună cu fraţii săi, în grija mamei şi a fratelui mai mare, IOAN VELICIKOVSKI, el însuşi preot în aceeaşi catedrală a Adormirii Maicii Domnului din Poltava, unde slujiseră înainte tatăl, bunicul şi străbunicul său. După doar câţiva ani, IOAN va dispărea însă şi el din viaţa lui PETRU, răpit de o moarte prematură. De altfel, aceasta este o durere pe care PETRU VELICIKOVSKI avea să o trăiască în legătură cu toţi fraţii săi, pe care îi va vedea unul câte unul părăsind lumea, înainte ca el să împlinească douăzeci de ani. În 1735, însă, la vârsta de doisprezece ani, complet lipsit de ocrotitor şi având drept unic reper cei câţiva ani de şcoală elementară din Poltava, PETRU VELICIKOVSKI se află în situaţia de a fi desemnat moştenitor legiuit al postului de protopop din Poltava. Drumul spre altarul catedralei nu putea însă trece decât prin şcoală. Şi astfel, la dorinţa arzătoare a mamei sale, prin cererea scrisă a polcovnicului Poltavei, VASILI VASILIEVICI KOCIUBEI (naşul lui PETRU), şi cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului RAFAIL ZABOROVSKI, mitropolitul de atunci al Kievului, Petru ajunge în toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. În răsăritul Europei tocmai se declanşa războiul ruso-austro-turc (1735-1739).

Kiev. Şcoala unui român

Academia de Teologie din Kiev împlinise deja o sută de ani de existenţă, în 1735, când Petru devine elev al ei. Fusese înfiinţată de PETRU MOVILĂ în 1631 şi funcţionase iniţial ca un colegiu de teologie în cadrul aşezământului de la PECERSKAIA LAVRA şi mai apoi de la mănăstirea kieveană BRATSKA.

PETRU MOVILĂ, moldovean de origine, descendent al familiei Movileştilor, fusese fiul marelui pârcălab SIMEON MOVILĂ şi nepotul domnitorului IEREMIA MOVILĂ şi al mitropolitului Moldovei, GHEORGHE MOVILĂ. Tocmai această descendenţă aleasă, însă, i-a pus copilăria şi tinereţea sub semnul pribegiei. Desele schimbări de domni pe tronul Moldovei, precum şi numeroasele rivalităţi politice în care erau implicaţi Movileştii îl obligă să se refugieze cu întreaga familie în Polonia, în 1600 (la vârsta de doar patru ani). Aici primeşte o educaţie tipică pentru orice tânăr nobil polonez şi îşi petrece tinereţea ca ofiţer în armata polonă, calitate în care ia parte şi la numeroase lupte cu turcii. Fiorul mistic ortodox pe care mama sa i-l insuflase din copilărie îl ia definitiv în stăpânire, şi în 1627, la treizeci şi unu de ani, părăseşte haina militară pentru sutana de călugăr. Pe tărâmul credinţei el se va dovedi un şi mai aprig luptător decât pe câmpul de bătaie.

Fiind un om foarte cultivat şi aflat în continuă dispută teoretică cu MELETIE SMOTRIŢKI (celebrul cărturar rus aflat atunci în tabăra creştinismului occidental), Petru Movilă înţelege foarte repede nevoia teoretizării pur dogmatice a tradiţiei ortodoxe, a conceperii unor instrumente teoretice de dezbatere bazate pe scrierile bizantine ale Sfinţilor Părinţi. Era singurul mod de a apăra în mod practic, dar şi la nivel dogmatic identitatea ortodoxă, în faţa aparatului teoretic, hipersistematizat al catolicismului care se prăvălea ca un val uriaş peste Europa Orientală prin Mişcarea Uniată. Esenţa mistică ortodoxă trebuia apărată şi sprijinită de texte de teologie autentice. Cu acest scop, Petru Movilă pune la punct un PLAN PANORTODOX de descoperire, reînviere şi răspândire a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Orientului Creştin. Din acest plan făceau parte descoperirea de texte vechi, traducerea lor din greacă în slavonă, tipărirea şi răspândirea lor în tot estul Europei şi, nu în ultimul rând, fondarea şi subvenţionarea de şcoli de teologie în care să fie transmise litera şi spiritul creştinismului răsăritean. Parte a acestui plan vizionar îl reprezintă cele două tiparniţe trimise de la Kiev în Ţările Române, în 1635 la Târgovişte, pe vremea lui Matei Basarab, şi în 1642 la Iaşi, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Conform aceluiaşi plan, avea să apară şi Colegiul de Teologie din Kiev în 1631.

Doar doi ani mai târziu, în 1633, arhimandritul Petru Movilă este ales arhiepiscop şi mitropolit de Kiev, Galiţia şi a toată Rusia, în timpul patriarhului ecumenic KIRIL LUKARIS şi al regelui Poloniei, VLADISLAV. Din această poziţie, Petru Movilă construieşte într-un timp foarte scurt un spaţiu comun de valori ortodoxe între Dunăre şi Nipru. Opera sa de căpătâi, ‘Mărturisirea ortodoxă’, redactată în latină şi structurată în trei părţi, ‘Despre Credinţă’, ‘Despre Nădejde’, ‘Despre Iubire’, devine programul dogmatic al acestui spaţiu confesional comun. Viaţa, concepţia şi realizările marelui ierarh şi cărturar i-au făcut pe istorici să îl considere un precursor al lui Paisie Velicikovski. Spre deosebire de acesta însă, Petru Movilă a murit la doar cincizeci de ani, în 1646, fapt ce nu i-a permis să-şi realizeze planul panortodox în întregime. Lasă prin testament Colegiului de Teologie întreaga sa bibliotecă şi o mare sumă de bani, sperând ca acesta să devină în timp o redută de neînvins în faţa expansionismului catolic.

Jurământul unui adolescent: ‘A nu judeca nicicând pe nimeni’

La nici un secol distanţă de la moartea sa, peste pragul Colegiului păşea PETRU VELICIKOVSKI. Era în 1735, avea doar doisprezece ani şi fusese înscris de mama sa în anul întâi al ciclului ‘clasic’.

Colegiul nu mai era însă acelaşi din timpul lui Petru Movilă. Devenit între timp Academie de Teologie, îşi schimbase nu doar titulatura, ci şi spiritul. Sub influenţa protestantismului occidental, ţarul Petru cel Mare reformase toate instituţiile statului şi această reformă includea desigur şi şcoala. În 1735, când Petru Velicikovski devine elev al Academiei de Teologie din Kiev, aceasta, în loc să fi rămas un bastion inexpugnabil al Ortodoxiei autentice, devenise mai degrabă cel mai înaintat avanpost al creştinismului occidental din răsăritul Europei. Programul de studiu era întocmit după model apusean, latin. El era structurat pe cinci ani de studiu, acoperind cinci clase diferite: INFIMA, GRAMMATICA, SYNTAXIMA, POETICA şi RETORICA. În primii trei ani, se învăţau latina, greaca, slavona, polona (acestea erau de altfel şi limbile de predare în Colegiu), la care se adăugau noţiuni de matematică, de catehism şi de cântare bisericească. În anul patru se studiau teoria literară, genurile literare şi mitologia, iar în anul cinci, retorica.

La intrarea în Academie, elevul Petru încearcă să fie cât mai conştiincios cu putinţă. Studiază fără odihnă, sperând să-şi mulţumească profesorii şi mama. Cu timpul, însă, învăţătura predată aici, bazată pe logică şi pe filosofie, şi având în centru raţiunea, începe să îi încorseteze spiritul. Îşi pierde încrederea în profesori şi renunţă la studiu. Sufletul său însetat de Dumnezeu, sensibilitatea lui neobişnuită (sporită probabil prin pierderea tatălui) îl împing în căutarea unui părinte spiritual, duhovnicesc în afara şcolii. În mintea sa începe să prindă contur un model uman desăvârşit, pe care îl va căuta toată tinereţea într-un învăţător anume. Acesta ar fi trebuit desigur să aibă o existenţă hristocentrică, având drept unic ideal sfinţenia şi drept arme pocăinţa, rugăciunea şi cercetarea cărţilor sfinte. Şi mai cu seamă, învăţătorul trebuia să lumineze prin iubire. Petru Velicikovski are de la o foarte fragedă vârstă revelaţia faptului că toată învăţătura creştină este rezumată în porunca iubirii şi de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Mai târziu, păstor de suflete fiind, va reveni mereu la acest episod, pe care nu va înceta a-l considera drumul cel mai scurt spre mântuire, şi pe care îl va relata şi în Autobiografia sa, scrisă spre apusul vieţii: ‘Am înţeles mai desăvârşit că fără fapte bune, adică fără păzirea cu stăruinţă a poruncilor lui Hristos, numai prin credinţa ortodoxă e cu neputinţă să te mântuieşti întru totul şi mi-am fixat un astfel de legământ în suflet şi în faţa lui Dumnezeu care să mă întărească cu harul său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greşeşte, căci se ştie bine că unul singur este judecător drept şi adevărat al viilor şi al morţilor, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, care dă fiecăruia după faptele sale. (…) Acesta este deci legământul pe care l-am dat înaintea lui Dumnezeu cu privire la păzirea acestor porunci, iar dacă din pricina nepăsării nu le-am păzit prin faptele mele, Dumnezeu m-a ajutat dându-mi o înţelegere dreaptă, după învăţătura Sfintei Scripturi, cu privire la aceste porunci ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt cea mai uşoară şi lipsită de osteneală dintre toate căile spre mântuire şi le-am urmat şi le urmez după puterea mea: nici una din căile spre mântuire nu este mai uşoară decât ea.’ (2 Episodul apare chiar în primele pagini ale Autobiografiei, fila: 5-5 v şi este celebru, fiind menţionat aproape de toţi biografii stareţului Paisie în lucrările lor. Poate fi consultat în: Paisie Velicikovski, Autobiografia şi Vieţile unui stareţ, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 92-93, traducere Elena Linţa.)

Ţările Române. Un nou orizont

Un adolescent care face un astfel de jurământ în biserică nu putea desigur fi destinat decât desăvârşirii. Desăvârşire pe care o caută mai întâi în chipul unui învăţător şi părinte duhovnicesc. Se apropie de călugărul PAHOMIE de la Mănăstirea Bratski din Kiev, de la care primeşte neîncetat spre lectură cărţi ale Părinţilor Ortodoxiei, neaflate nicicum între titlurile obligatorii de studiu din Academie. Prin contactul cu aceste cărţi şi sub înrâurirea călugărului Pahomie, capătă Petru convingerea că monahismul este chipul desăvârşirii în Hristos. Şi tot lungile sale lecturi de vacanţă şi desele drumuri la mănăstirile kievene îi dau curajul ca, la sfârşitul celui de al patrulea an de studiu, să fugă din Academie fără ştirea mamei sale pentru a se refugia în mănăstire. Era în anul 1739, la încheierea războiului ruso-austro-turc, când Petru avea doar şaptesprezece ani neîmpliniţi. În locul apropierii de Dumnezeu prin linişte şi izolare, urmează pentru el trei ani de zbucium, de căutare a lui Hristos în pribegie.

Îşi urmează părintele de suflet, pe călugărul Pahomie, la Cernigov, spre a-i cere sfatul. Cu binecuvântarea acestuia, intră frate la Mănăstirea LIUBETSKI. Deşi repartizat la treburile bucătăriei, Petru îşi urmează şi aici pasiunea pentru cărţile sfinte. Descoperă aici, citeşte şi îşi copie integral cartea Sfântului Ioan Scărarul. Neînţeles însă de un egumen care, deşi învăţat, prea brutal pentru sensibilitatea lui Petru, fuge din mănăstire, alegând să treacă graniţa, râul Nipru, spre Ucraina ocupată de poloni. În drumul său spre necunoscut îl cunoaşte pe călugărul ISIHIE, sihastru în Munţii Moşenski, trăitor în pustnicie pe un ostrov, singur printre cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le copia zi şi noapte. Văzând în el un posibil povăţuitor, Petru îl roagă în numeroase rânduri să îl primească ucenic, dar se loveşte de fiecare dată de un refuz. Este o scenă pe care tânărul frate de mănăstire o va trăi cu durere de multe ori în toată tinereţea sa: călugări profund înduhovniciţi, trăind printre cărţi, îi vor refuza bucuria intrării în ascultare. Poate copleşiţi de harul revărsat asupra tânărului din faţa lor, sau, pur şi simplu, temându-se de a nu zăgăzui un destin aflat abia la început, ei îl vor povăţui cu blândeţe să îşi afle drumul propriu în viaţă şi în lume.

Cu un nou refuz în suflet, Petru se îndreaptă spre Mănăstirea MEDVEDOVSKI unde, în 1741, devine rasofor cu numele de PLATON. Aici se apropie de naşul său de călugărie, NICODIM, pe care are, însă, durerea să îl vadă dispărând din mănăstire fără urmă, la doar o săptămână după tunderea sa în monahism. Mai mult, aflată pe teritoriul ucrainean ocupat de polonezi, mănăstirea este închisă în scurt timp de autorităţile catolice. Obştea se împrăştie şi Platon se refugiază la Kiev, în lăcaşul de la Pecerskaia Lavra.

Ajuns aici îşi aminteşte de cadoul pe care i-l făcuse Academia, în ultimul său an de şcoală: întâlnirea cu limba română. În 1739, la încheierea prin pacea de la Belgrad a războiului ruso-austro-turc (1735-1739), mitropolitul Antonie al Moldovei (1729-1739) fusese obligat să însoţească trupele ruse aflate în retragere, ajungând astfel la Kiev. Aici avea să slujească Liturghia în limba română, în faţa ucrainenilor între care se afla şi Petru. Fermecat de sonorităţile limbii române, Petru întreabă în jur despre Moldova şi află despre aceasta că este o ţară în care monahismul ortodox înfloreşte nestingherit, fără a fi zăgăzuit de guvernarea locală ca în Rusia, sau agresat de vreo confesiune străină a unor ocupanţi de aiurea, ca în Ucraina polonă.

Aceste amintiri îi revin în minte lui Petru Velicikovski, acum rasoforul Platon, aflat în 1742 în refugiu la Pecerskaia Lavra, şi sub puternica lor impresie, hotăreşte, la aproape douăzeci de ani, să-şi caute limanul de linişte şi învăţătorul visat în Ţările Române. Astfel, în 1742, trece clandestin Nistrul cu barca şi ajunge pe pământ românesc. Nu avea să se mai reîntoarcă nicicând în Ucraina, după cum nici nu avea să-şi mai revadă vreodată mama sau Poltava natală.

Sfântul Paisie de la Neamţ, în căutarea isihiei: Muntenia şi Sfântul Munte

În Muntenia, Petru Velicikovski, devenit între timp rasoforul Platon, avea să trăiască cei mai liniştiţi patru ani ai vieţii sale. Între 1742 şi 1746 petrece o perioadă de iluminare şi înduhovnicire într-una din cele mai vechi vetre de isihaşti din răsăritul Europei: zona Vrancea-Buzău. Aici, încă din secolul al XIV-lea se stabiliseră, în chilii izolate, pustnici, practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus.

La sosirea lui Platon, acest spaţiu sacru era deja purtător a patru veacuri de tradiţie isihastă. Sub puternica înrâurire a centrelor isihaste din Muntele Athos şi din Bulgaria, viaţa monahilor de aici se coagulase în jurul câtorva schituri, organizate după rânduiala athonită şi răspândite pe un spaţiu restrâns. Sosirea aici a unui alt ucrainean rămas celebru în Istoria Bisericii, stareţul Vasilie schimonahul, transformă cele patru veacuri de tradiţie într-un nume aproape sinonim cu termenul de ‘isihasm’: POIANA MĂRULUI. În 1733, stareţul de origine ucraineană Vasile întemeiază Schitul Poiana Mărului, unde va rămâne până la moarte. El va fi practic nu numai stareţul acestui schit, ci şi conducătorul spiritual al unei comunităţi de douăsprezece schituri din zona Vrancei, care, sub păstorirea sa, formează un veritabil centru isihast de rânduială athonită.

În trei dintre aceste schituri avea să poposească şi Petru/ Platon. Mai întâi la DĂLHĂUŢI (judeţul Vrancea), şi apoi la TRĂISTENI şi CÂRNU (judeţul Buzău), cel din urmă schit ctitorit de Mircea Ciobanul şi refăcut de Matei Basarab. Aici, noul venit întâlneşte oameni care se apropie foarte mult de modelul uman de desăvârşire imaginat de el din copilărie: oameni care, în tăcere, într-o rânduială desăvârşită şi o bună cuviinţă fără cusur, duc la bun sfârşit pravila în biserică, pregătitul mâncării în bucătărie, copierea cărţilor în chilie. Oameni care se întreţin din lucrul propriilor mâini şi care vieţuiesc într-o comuniune desăvârşită cu natura, cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu cei din jur. De la ei învaţă tânărul Platon, între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, tot ce trebuie să ştie un monah desăvârşit: de la coptul pâinii şi culegerea viei până la tipicul pravilei din biserică şi al pravilei de chilie. De la ei află despre practicarea Rugăciunii lui Iisus, despre coborârea minţii în inimă, despre părinţii isihasmului şi scrierile lor. Aici se aşază în sufletul său sămânţa tuturor marilor idei pe care mai târziu le va pune în practică, în chip de întâi-stătător al unor obşti monahale uriaşe. Şi tot aici cunoaşte pentru prima oară dulceaţa traiului într-o obşte bilingvă.Modele de monahi din viaţa Sfântului Paisie

Formată în egală măsură din călugări de origine slavă (maloruşi şi velicoruşi), dar şi români (munteni şi moldoveni), obştea de la Poiana Mărului era practic bilingvă, limbile slavonă şi română fiind folosite simultan atât pentru comunicare între monahi, cât şi în cuvintele de învăţătură. Este şi motivul pentru care Petru/Platon învaţă foarte bine limba română în cei patru ani de şedere aici, iar acest bilingvism slavono-român va fi amprenta sa lingvistică pe care o va pune pe toate obştile pe care le va păstori mai târziu.

Dorul de a-şi găsi un părinte duhovnicesc şi de a intra în ascultare îl face pe Platon să se apropie şi aici de oameni profund înduhovniciţi, a căror amintire o va purta peste ani. Astfel, îl cunoaşte pe DOROTEI, egumenul schitului Dălhăuţi, pe eremitul RAFAIL, care îşi asigura traiul din copierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, pe DOMETIE, egumenul schitului Trăisteni. Îl cunoaşte aici şi pe schimonahul PROTERIE, ucrainean din Poltava, care, în fiecare zi la prânz, hrănea din belşug păsările cerului care i se aşezau pe umeri şi pe cap, însoţindu-l la biserică pentru fiecare Liturghie. În timpul slujbei aşteptau pe acoperiş, iar apoi îl însoţeau la fel, pe drumul de întoarcere, de la biserică până la chilie. Un alt monah care se înscrie în biografia lui Petru este schimonahul IOAN din Rusia Mare. Acesta pregătea singur masa pentru toţi fraţii, iar la sosirea acestora în trapeză le spăla picioarele într-un vas anume pregătit şi le săruta apoi cu dragoste. La Cârnu îl cunoaşte pe părintele ONUFRIE pustnicul, dar mai cu seamă se apropie de stareţii MIHAIL de la Trăisteni şi VASILE de la Poiana Mărului.

Acesta din urmă avusese un ucenic pe nume PAISIE pe care îl văzuse părăsind această lume de foarte tânăr, cu puţin timp înainte de sosirea lui Platon în Muntenia. Fie din nevoia de a-şi atenua durerea pierderii lui Paisie, fie din admiraţie pentru râvna nou-venitului spre îndumnezeire, stareţul VASILE îl ia pe Platon ucenic, dorind totodată să îl vadă cât mai curând hirotonit preot. Îngrozit de răspunderea pe care o presupunea această postură, Platon refuză şi hotărăşte să nu accepte preoţia nicicând în viaţă. Ştia însă că stareţul Vasile va insista şi că monahismul în neascultare nu poate exista. Poate şi din această pricină, sau mai cu seamă din dorinţa de a ajunge la Sfântul Munte, despre care auzise atâtea în aceşti patru ani, îşi ia încă o dată toiagul de pelerin şi, în 1746, părăseşte Muntenia îndreptându-se spre Athos.

În şcoala ‘teodidactică’ de la Muntele Athos

Ajuns la Athos, tânărul rasofor Platon, aflat acum la vârsta de douăzeci şi patru de ani, renunţă să îşi mai caute un părinte duhovnicesc şi alege calea cea mai grea către desăvârşire: viaţa de unul singur, pustnicia.

Se retrage în chilia numită KYPARIS, pe teritoriul Mănăstirii PANTOCRATOR şi îşi alege drept unic învăţător şi tovarăş textul Sfintelor Scripturi. Mai târziu, avea să se numească el însuşi nu un AUTODIDACT, ci un TEODIDACT, considerând că lipsa bucuriei de a sluji ca ucenic i-a fost compensată de harul interpretării corecte a textelor patristice cu ajutorul lui Dumnezeu. În chilia Kyparis, petrece ani de sărăcie lucie şi nevoinţe inimaginabile, în care o haină, o pereche de încălţări sau o pâine sunt necontenit o problemă.

Reperul său zilnic de forţă şi voinţă îl reprezintă continua citire a Psaltirei, a Sfintelor Scripturi şi a cărţilor împrumutate de la Mănăstirea sârbească HILANDAR. Aşa îl găseşte stareţul Vasile de la Poiana Mărului când vine în 1750 la Athos şi îl vizitează la chilia Kyparis. Găsind că Platon a făcut o alegere nepotrivită cu vârsta şi experienţa sa, stareţul Vasile îi vorbeşte despre cele trei căi monahiceşti. Viaţa de obşte, recomandată începătorilor spre a intra ucenici şi a deprinde, prin tăierea voii proprii, rânduiala ascultării. Calea de mijloc sau împărătească, în care doi sau trei călugări maturi, mult îmbunătăţiţi duhovniceşte, se retrag într-un schit izolat spre a vieţui şi a se ruga împreună, fiecare considerându-se în ascultare la celălalt. Şi calea cea mai dificilă, a treia, rezervată doar marilor ostenitori într-ale credinţei, pustnicia. Îl sfătuieşte astfel să părăsească o încercare cum este desăvârşita izolare, rezervată doar celor mai experimentaţi şi să aleagă calea de mijloc sau împărătească. Iar înainte de a părăsi Athosul, stareţul Vasile îl îmbracă în mantie pe Platon, dându-i numele de călugărie Paisie, probabil după numele preaiubitului său ucenic, pe care îl pierduse cu ani în urmă la Poiana Mărului.

Sfântul Paisie, magistrul isihast

La scurt timp după aceea, la Athos soseşte călugărul VISARION din Valahia. Nou venit şi dornic de a intra în ascultare la un monah care să îi cunoască limba maternă, româna, Visarion se apropie de Paisie şi îi devine ucenic. Suntem în 1750 şi este momentul în care Paisie, la doar douăzeci şi opt de ani, fără bucuria de a-şi fi găsit vreodată părintele de suflet atât de mult visat, devine el însuşi învăţător şi ocrotitor al altuia. De la acest unic ucenic şi până la cei opt sute de monahi pe care i-a strâns în jurul său în ultimii ani de viaţă la Neamţ, obştea paisiană a crescut ca un fluviu care devine gigantic prin primirea continuă de afluenţi din toate zările lumii. Numărul ucenicilor lui Paisie creşte în scurt timp la opt, toţi români din Vlahobogdania, pentru care întâistătătorul Paisie ţine pravila de chilie în limba română. În şaptesprezece ani petrecuţi la Athos, obştea paisiană ajunge la şaizeci şi patru de ucenici, toţi slavi şi români. Paisie nu face nici o deosebire între unii şi alţii, îi consideră pe toţi fii duhovniceşti. Îi păstoreşte pe toţi, îi învaţă atât cu lucrul mâinilor (rucodelia – făceau linguri de lemn şi le vindeau), cât şi cu lucrul minţii (citirea şi copierea textelor patristice).

Din lipsă de spaţiu, se mută cu toţi ucenicii săi la chilia Sfântului Constantin, apoi la schitul Proorocului Ilie. Dar mai cu seamă, îi cheamă pe toţi la practicarea Rugăciunii lui Iisus, la apropierea de Dumnezeu şi de toată creaţia Sa, cu mintea coborâtă în inimă. Din nevoia de a le asculta spovedania zilnică şi de a le oferi Sfânta Împărtăşanie, acceptă să devină şi preot, aproape împotriva voinţei sale. Este hirotonit în 1758, la treizeci şi şase de ani, de episcopul român GRIGORIE RÂŞCA. În ciuda acestor împovărătoare răspunderi, Paisie găseşte mereu timp (în special noaptea) să înveţe şi să caute textele tradiţiei. Învaţă limba greacă, copie texte ale Sfinţilor Părinţi, descoperă neconcordanţe între traducerile slavone ale unuia şi aceluiaşi text grec şi începe munca de corectare a traducerilor slavoneşti din textele bizantine, după variante tot slavoneşti, dar mai vechi.

Astfel, se angajează într-un efort uriaş: ziua şi-o petrece cu îndatoririle faţă de schit şi de ucenici, noaptea copie cărţi la lumina opaiţului şi confruntă traduceri. Doarme doar trei ore pe noapte. Mănâncă o dată în zi. Nu consumă niciodată nici o formă de băutură alcoolică. Respectă un regim de asceză şi muncă pe care şi l-a impus cu o disciplină neiertătoare şi de la care nu s-a abătut toată viaţa. Are mereu în inimă şi pe buze Rugăciunea lui Iisus care îi dă putere. Chiar şi aşa, cu eforturi uriaşe în care era mereu prinsă întreaga comunitate de ucenici, obştea paisiană se regăseşte cu timpul atât de strivită sub birurile impuse de otomani mănăstirilor din Sfântul Munte, încât însăşi supravieţuirea ei biologică este pusă în pericol.

Aflat din nou sub ameninţarea unei puteri potrivnice Ortodoxiei Creştine, şi purtând răspunderea nu doar pentru propriul suflet, ci şi pentru viaţa celor şaizeci şi patru de ucenici, preotul şi stareţul Paisie îşi aminteşte de limanul de linişte care l-a scăpat cândva de catolicismul polon. Şi astfel, în 1763, la vârsta de patruzeci şi unu de ani şi după şaptesprezece ani de şedere neîntreruptă la Athos, o porneşte, împreună cu întreaga obşte de ucenici şi cu toate cărţile adunate, spre Ţările Române.

„Academiile monahale“ întemeiate de Sfântul Paisie de la Neamţ

La 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina, începea pelerinajul pământesc al Sfântului Paisie de la Neamţ. Era al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protopopului Ioan Velicikovski, protopop al Poltavei, o familie care ajunsese la a treia generaţie de preoţi în familie.În timpul studiilor la Academia Teologică din Kiev – şcoală înfiinţată de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (†1646) – Petru Velicikovski are revelaţia faptului că toată învăţătura creştină este rezumată în porunca iubirii şi, de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Hotărăşte apoi să urmeze o vieţuire creştină autentică, intensă. Astfel, începe căutarea unui îndrumător, a unui părinte duhovnicesc îmbunătăţit. Drumurile l-au purtat până la mănăstirile din Muntenia, unde a cunoscut chipuri de monahi cu viaţă sfântă, iar mai apoi la Muntele Athos, unde începe o intensă activitate de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi şi unde este descoperit ca un mare părinte duhovnicesc, devenind o atracţie pentru numeroşi ucenici. La Muntele Athos, Sfântul Paisie a stat până în anul 1763, când, la vârsta de patruzeci şi unu de ani şi după şaptesprezece ani de şedere neîntreruptă în Sfântul Munte, o porneşte, împreună cu întreaga obşte de ucenici şi cu toate cărţile adunate, spre Ţările Române.

După o încercare nereuşită de a se stabili la Schitul VĂRZĂREŞTI din Muntenia, Paisie se instalează, împreună cu toată obştea sa, la Mănăstirea DRAGOMIRNA, în nordul Moldovei. Suntem în 1763. Din acest moment şi până la moarte, Paisie va fi stareţ de mănăstire, păstor de suflete şi cărturar neobosit.

În foarte scurt timp, organizează la Dragomirna o obşte de tip athonit, având drept scop principal progresul monahilor pe calea înduhovnicirii, prin asceză, comuniune în Sfânta Liturghie şi, mai cu seamă, prin rostirea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus. Aici, scrie Aşezământul de la Dragomirna în care, în optsprezece capitole cu tot atâtea puncte distincte, sunt limpede formulate toate obligaţiile călugărilor trăitori în mănăstire, precum şi regulile care să le facă posibilă convieţuirea în armonie. Într-un anume sens, în textul acestui Aşezământ reapare modelul paisian de desăvârşire, modelul de călugăr-om mort pentru lume şi reînviat pentru Dumnezeu. Un om transfigurat prin îndumnezeire, model pe care Paisie îl căutase toată tinereţea într-un învăţător şi pe care, fără a-l fi găsit, avea să-l întruchipeze el însuşi de acum încolo pentru ucenicii săi. Călugărul trăitor în obştea paisiană trebuia să accepte o sărăcie absolută, nefiind proprietar al nici unui lucru, nici imobil, nici animal, să petreacă în ascultare desăvârşită faţă de duhovnic şi de stareţ, să fie primul slujitor al celorlalţi şi ultimul în a-şi purta de grijă şi să caute necontenit întâlnirea cu Dumnezeu prin participarea continuă la pravila de biserică, la pravila de chilie şi prin citirea Sfintelor Scripturi.

Noutatea pe care o aduce Stareţul Paisie în tradiţia monahală este introducerea trăirii isihaste şi a practicii Rugăciunii lui Iisus în viaţa de obşte. Până la el, această rugăciune era considerată un mărgăritar aparţinând doar vieţii în pustnicie, iar coborârea minţii în inimă, o practică imposibil de deprins fără o călăuză extrem de experimentată. Paisie invită pe toată lumea, monahi sau mireni, indiferent de existenţa unui ghid sau nu, să se apropie de această rugăciune şi să o rostească neîncetat. Mai mult, el consideră educaţia metodică drept o condiţie a elevării spiritului. Din poziţia sa de stareţ-păstor se ocupă de instruirea monahilor, instaurând o tradiţie a predicilor de seară. De la începutul postului Crăciunului (15 noiembrie) şi până în sâmbăta lui Lazăr (adică, până la intrarea în Săptămâna Patimilor), Paisie îi cheamă pe călugări în trapeză şi, seară de seară, le citeşte fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi, scrise de obicei în greacă, pe care apoi le tălmăceşte pe loc, le explică, le exemplifică, le găseşte un rost în viaţa de zi cu zi a mănăstirii. Ucenicii ascultă, întreabă, primesc răspunsuri şi, mai ales, ţin minte. O seară discuţiile au loc în slavonă, altă seară au loc în română. Cei care cunosc bine ambele limbi sunt bineveniţi în toate serile. Prin discuţii, monahii se apropie mai mult de adevăr. O veritabilă grădină a lui AKADEMOS, slavono-română, hrănindu-se din texte greceşti, în nordul Moldovei!

Este momentul în care Paisie hotărăşte să renunţe la corectarea textelor slavone după versiuni mai vechi tot slavone, şi stabileşte confruntarea lor direct cu originalele greceşti. Nemulţumit şi de aceasta, stareţul începe să-şi pună problema, dacă nu cumva soluţia de limpezire a sensurilor din aceste texte ar fi o traducere cu totul nouă. În jurul lui se strâng călugări cultivaţi, copişti, elinişti, slavonişti de elită, o adevărată echipă de lingvişti care avea să constituie nucleul Şcolii de Traducători de mai târziu de la Neamţ.

Sfântul Paisie se mută, cu cei 200 de ucenici, la Mănăstirea Secu

Paisie însuşi munceşte enorm. Ziua şi-o dedică ucenicilor, noaptea cărţilor. Urmează acelaşi program de asceză fantastică deprins la Athos. Ucenicii, şi ei, sunt cu totul absorbiţi nu numai de rugăciune, ci şi de muncă.

Scutită de taxe, mănăstirea se întreţine singură, lucrându-şi ogoarele, viile, vânzând lucrul de mână al monahilor. În plus, obştea monahală întreţine pe propria cheltuială o casă de oaspeţi, un spital şi oferă găzduire oricui, oricât de mult timp; săracilor şi bătrânilor bolnavi, chiar până la sfârşitul vieţii. Dar mănăstirea este sub timpuri şi un singur lucru nu poate fi reglat prin Aşezământul stareţului: mersul istoriei.

După doisprezece ani de linişte, asupra Dragomirnei şi a stareţului Paisie se abate din nou prigoana catolică, de astă dată sub chip austriac. În urma unui nou conflict ruso-turc (războiul de şase ani, 1769-1775), Imperiul Otoman oferă împărătesei Maria Tereza nordul Moldovei, ca plată pentru ajutorul oferit împotriva ruşilor. Dragomirna ajunge astfel sub jurisdicţia catolică a Vienei, iar Paisie se mută împreună cu două sute de ucenici la Secu. Ajunge aici la 14 octombrie 1775.

La Secu, obştea paisiană avea să păstreze aceeaşi rânduială athonită şi ritmul de viaţă ca la Dragomirna. Aşezământul lui Paisie rămâne în vigoare şi aici şi guvernează fiecare zi de existenţă o obştii. Cei patru ani care aveau să urmeze aveau însă să fie ani de luptă cu sărăcia şi nevoile de tot felul. Prea mică pentru o comunitate de sute de monahi, mănăstirea nu poate oferi destul spaţiu, iar ucenicii se văd nevoiţi să locuiască câte şase, opt sau chiar zece în chilii de câte doi. Faima lui Paisie de erudit şi stareţ ales îi aduce necontenit noi ucenici la poarta mănăstirii. Aceştia vin din toate neamurile ortodoxe şi chiar din neamuri necreştine sau sunt botezaţi de curând (ruşi, bulgari, greci, sârbi, moldoveni, munteni, albanezi, evrei creştinaţi). Noii veniţi sunt nevoiţi să îşi construiască chilii în afara mănăstirii pe care le lipesc cu lut cu mâinile goale şi le agaţă de stânci, precum cuiburile de păsări. Proviziile de alimente şi de lemne ajung foarte greu până la mănăstire pe valea îngustă a râuleţului Secu, iar iernile cu multă zăpadă izolează cu totul obştea pe multe luni.

La Mănăstirea Neamţ

Toate acestea îl fac pe stareţ să apeleze la ajutorul domnitorului Constantin Moruzzi, pe care îl roagă să sprijine cu bani construirea de noi chilii. Domnitorul găseşte însă, împreună cu mitropolitul de atunci al ţării, GAVRIIL, soluţia de a strămuta întreaga obşte paisiană la Mănăstirea Neamţ – lăcaş mai spaţios, cu mult mai bogat şi legat prin drumuri mai abordabile de restul ţării. Împotriva voinţei sale, aşa cum stau mărturie scrisorile schimbate de el cu voievodul Moruzzi, Paisie acceptă strămutarea întregii lumi create de el, de la Secu la Neamţ. Lăsându-şi însă în urmă, la Secu, o bună parte din ucenici, stareţul se simte dator să le poarte de grijă şi acestora, şi pentru aceasta unifică cele două mănăstiri sub aceeaşi stăreţie, rânduială care va fi păstrată mult după dispariţia lui, până în 1950.

Pe poarta Mănăstirii Neamţ intră la 14 august 1779. Aici va rămâne ultimii săi cincisprezece ani de viaţă. În acest răstimp va valorifica toată experienţa sa de monah, stareţ şi lingvist, şi ca rezultat, Neamţul va ajunge în această perioadă cea mai înfloritoare citadelă a Ortodoxiei din estul Europei. Experienţa sa de organizator străluceşte în crearea unei obşti de isihaşti la fel de activi pe tărâmul rugăciunii, cât şi al muncii. Mănăstirea întreţine ateliere, case de oaspeţi, spital, îşi administrează şi îşi lucrează ogoarele, viile, livezile, îşi îngrijeşte turmele, îşi asigură traiul sieşi şi multor altora, aflaţi în nevoie.

Paisie aduce în biblioteca mănăstirii, din toate colţurile lumii, cărţi dintre cele mai diferite: de la Vieţile Sfinţilor şi fragmente din Filocalia până la tratate de matematică, fizică şi scrierile lui Voltaire. Gramaticile şi lexicoanele slavoneşti şi greceşti sunt nelipsite din bibliotecă şi din chilia stareţului. În jurul său se formează o şcoală de traducători care dăruieşte atât Bisericii Române, cât şi celei Ruse versiuni în limbile proprii, română şi slavonă, ale tuturor textelor patristice importante din tradiţia greacă bizantină. Şcoala are elinişti şi slavonişti de elită, pregătiţi chiar în mănăstire sau trimişi pe cheltuiala obştii la studii în Bucureşti. Din Neamţ pornesc spre toate centrele mari ortodoxe răsăritene copii ale acestor traduceri. Copiştii mănăstirii nu lasă o clipă pana din mână. Paisie însuşi lucrează noapte după noapte până la surmenaj şi slăbirea accentuată a vederii, renunţând adesea şi la obişnuitele trei ore de somn. Încununarea acestei lupte cu timpul şi cu propriile puteri avea să fie traducerea inegalabilă a FILOCALIEI greceşti în slavonă. Din cele treizeci şi şase de capete ale Filocaliei greceşti, el reuşeşte să traducă douăzeci şi patru în slavonă. Are bucuria să le vadă publicate, cu doar un an înainte de moartea sa, în 1793. Apăreau sub titlul DOBROTOLJUBJE, în patru părţi şi două volume, la Sankt Petersburg.

Sfătuitor modest şi iubitor, până în ultima clipă

Bătrân, bolnav, purtând de ani de zile, pe toată partea dreaptă a trupului, răni datorate anilor de cruntă sărăcie din Athos, stareţul Paisie, devenit o legendă vie, primeşte vizitatori de toate rangurile şi de pretutindeni. În 1791, în timpul ocupaţiei ţariste din Moldova, arhiepiscopul GRIGORIE SEREBRENIKOV al EKATERINOSLAVULUI soseşte la Neamţ cu suita. El îl învesteşte pe stareţul Paisie cu rangul de arhimandrit. Cu toate acestea, cel care fugise în tinereţe chiar şi de vrednicia preoţiei rămâne până la moarte acelaşi sfătuitor modest al ucenicilor şi primul slujitor al tuturor.

Deşi aproape orb, încearcă să corecteze din traducerile sale până în ultima clipă a vieţii sale. Hirotoneşte cât mai mulţi preoţi în interiorul obştii pentru a nu lăsa turma fără păstori învăţaţi. Apoi, după doar o săptămână de boală, în prima zi din postul Crăciunului din anul 1794, miercuri, 15 noiembrie, moare aşa cum a trăit: înconjurat de cărţi şi de ucenici.

Mormântul său, aflat în partea dreaptă a naosului bisericii mari din Mănăstirea Neamţ, reprezintă şi astăzi un loc de pelerinaj pentru clerici, laici, tineri, bătrâni, ortodocşi sau nu, români şi de alte neamuri. Candela aflată pe mormânt nu se stinge niciodată. Ea este necontenit reaprinsă de ucenici fără nume, care, la două veacuri distanţă, se strâng încă în jurul iubitului lor stareţ.

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s